ODOBESCU, Alexandru I.

(născut la 23 iunie 1834, la București și decedat la 10 noiembrie 1895, la București)

   Descriere:

S-a născut în casele părintești de la Curtea-Veche, în București, provenind dintr-o familie de boieri cu proprietăți întinse în ținutul Teleormanului, dar și în Bărăgan; era al doilea fiu al colonelului Ioan Odobescu – proprietar de moșie în Bărăgan și întemeietorul satului Călăreți[1], ce aparține de comuna Tămădău Mare, județul Călărași, și al Ecaterinei (născută Caracaș) – de origine greacă, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș, cu preocupări de cultură.

Pe moșia de la Călăreți-Tămădău a tatălui său, Alexandru Odobescu își petrece copilăria, adolescența și prima tinerețe. Impresiile din această perioadă sunt cristalizate în opera sa Pseudokinegheticos (iunie 1874).

Tânărul are privilegiul unei educaţii alese, la Bucureşti şi apoi la Paris, precum şi al unei situaţii sociale ce-l va plasa automat în atenţia unor înalte cercuri influente. Format la școala clasicismului francez și la aceea a antichității, om de gust și de știință, fondator al arheologiei în România și istoric, Alexandru Odobescu a scris o proză admirabilă în eleganță și puritate.

A priceput, ca și ”Junimea”, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român așa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor. Și Odobescu se opusese fanteziilor etimologice ale Academiei și chiar reușise să publice un dicționar opus celui al lui Laurian și Massim.

Anii de studiu ai lui Odobescu, petrecuţi la Paris, sunt puternic marcaţi de contactele cu aripa avansată a emigraţiei.

Neprezentându-se la examenul de licenţă la Facultatea de Litere de la Sorbona, în drum spre ţară, se opreşte la Köln, apoi la Dresda, Praga, trece prin Pesta şi, pe Dunăre, cu vaporul ajunge la Giurgiu, de unde se îndreaptă spre Bucureşti cu birja.

Reîntors în patrie (1854), fără diplomă, duce o viaţă mondenă, şovăind în alegerea carierei. În 1858 (14 august) se căsătoreşte cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiică naturală a generalului (conte rus) Kisseleff şi al Ruxandrei Băleanu (din marea familie a prinţilor ruşi Bagration). Cuplul va avea o singură fiică, Ioana, care se va naşte pe 26 iulie 1865.

În anul 1866 face săpături arheologice la Pietroasa, judeţul Buzău, iar în anul următor, însoţit de fiica şi soţia sa, pleacă la Paris pentru a definitiva pavilionul românesc din cadrul Expoziţiei universale. Duce cu sine Tezaurul de la Pietroasa. În drum, trece prin Viena şi München.

Sub aparenţele unei existenţe poleite, cu împliniri în ordinea carierei şi a notorietăţii, Odobescu trăieşte, însă, în condiţii de jenă financiară, care-i dau un acut sentiment de insecuritate. Desele călătorii (Sankt Petersburg – 1868, Copenhaga – 1869, Grecia, Constantinopol, Elveţia – 1870) îi şubrezesc şi mai mult sănătatea, având repetate accese de gută.

Ultimii ani ai lui Alexandru Odobescu se scurg în activităţi variate, dar oarecum derizorii, lipsite de suportul încrederii în sine şi al voinţei de a crea: teroarea datoriilor şi impasul cauzat de o legătură nefericită îl împing, într-un moment de depresiune, să se sinucidă.

Romantic aşezat la şcoala clasicităţii, paşoptist cu conştiinţă critică, unit cu junimiştii în combaterea imposturii şi în cultul adevărului, Odobescu e un remarcabil scriitor artist, care transformă erudiţia într-un colocviu agreabil şi dă valoare de stil oricărei propoziţii.

   Studii:
În anul 1844, devine elev al Colegiului „Sf. Sava” (avându-l institutor pe Barzotescu) din București, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmaşul lui Gheorghe Lazăr. Aici are colegi pe Theodor Aman, viitor mare pictor, şi pe Alexandru Sihleanu.

După studiile urmate la „Sf. Sava” (1844–1847, unde era înscris la Colegiul francez al lui Monty) din Bucureşti, este trimis, în noiembrie 1850, să studieze la Collège de France din Paris, unde are profesori pe Alfred Dumesnil (pe perioada studiilor stă în gazdă la acesta), ginerele lui J. Michelet, şi pe Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene.

În timpul studiilor de la Paris, a aderat la Societatea Studenților Români; își ia bacalaureatul în litere (1853) și frecventează diverse cursuri ale Sorbonei, interesându-se mai ales de arheologie și antichitățile clasice. Se înscrie la Facultatea de Litere din Paris, pe care n-o termină, neprezentându-se la examenul de licență.

   Profesia/Ocupația:
Scriitor, arheolog și om politic.

   Activitatea profesională / Funcții:
Împreună cu alți studenți români de la Paris, la 14 februarie 1851, înființează „Junimea Românească”, societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C. A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru). El ține în cercul acestora conferința Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907.

Tot în acea perioadă, Alexandru Odobescu (împreună cu Gheorghe Crețeanu și Dimitrie Florescu) face parte din comitetul de redacție al revistei „Junimea română pentru științe, litere și arte”, care apărea la Paris.

În 1852, Odobescu studiază atât arheologia (făcând cunoștință cu câțiva promotori ai acesteia în Franța: François Guizot, Louis Vitet, Prosper Mérimée), cât și literatura greacă și latină (traduce treisprezece poezii ale lui Horaţiu, primul cânt al Iliadei lui Homer, primul cânt al Odiseei lui Homer și primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu).

Alexandru Odobescu este unul din întemeietorii arheologiei în România.
El este autorul unui tratat de istorie a arheologiei, „Istoria arheologiei”, publicat în 1877.

La sfârșitul secolului al XIX-lea a publicat, în Franța, monumentala sa monografie arheologică dedicată tezaurului de la Pietroasa, care fusese descoperit în anul 1837:
Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique

În 1855 îşi începe cariera de funcţionar public.
Este numit șef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel din Bucureşti și funcționar la Ministerul Cultelor.

În 1857 este numit la Secretariatul de Stat, șef al biroului francez, avându-l ca subordonat, printre alții, și pe Grigore Alexandrescu, iar în 1859, la 12 februarie, este numit procuror la secția a II-a a Curții de Apel, și în iunie trece la secția I-a.

La 25 mai 1860 este numit membru al Comisiei documentare, iar la 22 septembrie, din însărcinarea ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, formează, împreună cu A.T. Laurian, I. Maiorescu, I. Brăteanu, P. Cernătescu, Florian Aaron și I. Eliade, o comisie de adunare a materialelor pentru formarea unei istorii naționale.

Funcții și activitate profesională (continuare):
Numit de către Al. Ioan Cuza în funcția de director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice pentru departamentul Valahiei (1 februarie 1862), apoi ministru în cabinetul Kogălniceanu (31 iulie 1863), din care demisionează (12 octombrie 1863), nefiind de acord cu utilizarea veniturilor rezultate din secularizarea averilor mănăstirești.

Este numit, prin decretul nr. 1649 semnat de domnitorul Al. Ioan Cuza, membru al Comitetului Arheologic din România (25 noiembrie 1864, alături de V. A. Urechia, Laurian și Mavros), comisar al Principatelor Unite la Expoziția Universală din Paris (1865–1867), director al Teatrului Național (1874–1876).

Odobescu desfășoară în paralel o vie activitate științifică și literară. Ea e încununată prin:

• Alegerea, la propunerea lui Al. Papiu Ilarian, ca membru al Societății Academice Române (10 septembrie 1870)
• Apariția capodoperei sale, Pseudokynegetikos (1874)
• Chemarea la Universitatea bucureșteană, din inițiativa lui Titu Maiorescu, spre a ține un curs liber de istoria arheologiei (publicat parțial în 1877).

Va ține și alte prelegeri:

• 60 de prelegeri dintr-un discurs de preistorie (17 octombrie – 22 iunie 1878)
• 60 de prelegeri dintr-un curs de antichități orientale (1878–1879)

La 23 mai 1879, împreună cu membrii Societății Academice, Al. Odobescu ia parte la înființarea ca instituție de stat a Academiei Române.

În aprilie 1874 face parte, împreună cu D. A. Sturdza, M. Kogălniceanu, Th. Rosetti și Ioan Slavici, din Comisia pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, iar pe 2 august 1874, împreună cu I. C. Massim, G. Sion și I. Caragiani, este numit în Comisia pentru examinarea traducerilor din autorii elini.

În 1880 se stabilește cu familia la Paris, în așteptarea unui post în diplomație. I se oferă, în 1881, unul modest – prea modest în raport cu statutul social și palmaresul său de până atunci – cel de secretar de legație (octombrie). Îl va ocupa totuși până în 1885, ca să poată lucra nestingherit la monografia asupra Tezaurului de la Pietroasa, pe care o considera drept opera sa de căpetenie.

În octombrie 1891 devine directorul Școlii Normale Superioare, perioadă în care publică manuale școlare, printre care și unul de gramatică.

   Colaborări la publicații:
Publică în paginile revistei România literară, în 1855, poezia Oda României (ce apărea la Iaşi), iar în septembrie publică studiul Despre satira latină, o demonstraţie de erudiţie puţin obişnuită în presa noastră literară la acea oră; tot aici publică poezia Întoarcerea în ţară pe Dunăre; în octombrie 1857 publică în revista Românul, în foileton, nuvela istorică Mihnea-Vodă cel Rău (1508–1510).

În martie 1860 începe publicarea nuvelei istorice Doamna Chiajna, în Revista Carpaţilor, condusă de poetul G. Sion.

Redactează la Paris revista Junimea română pentru științe, litere și arte (aprilie 1861), împreună cu D. Berindei, P. Iatropol, Gh. Creţeanu; aici publică articolul Muncitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor şi prin compoziţia sa, care îi evidenţiază spiritul progresist, democratic; a publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor; Răsunete ale Pindului în Carpaţi).

   Opera:
Primul său eseu poate fi considerată scrierea Câteva ore la Snagov, publicată în Revista română (1862), caracterizată mai târziu de Tudor Vianu ca „o călătorie arheologică”.

A scris:

• Scene istorice din cronicile Ţării Româneşti. Mihnea Vodă cel Rău (1508-1510), Bucureşti, 1857;
• Scene istorice din cronicile româneşti. Mihnea Vodă cel Rău. Doamna Chiajna, Bucureşti, 1860;
• Pseudo-kynegetikos. Epistolă scrisă cu gând să fie Precuvântare la cartea Manualul vânătorului, Bucureşti, 1874;
• Istoria arheologiei. Studiu introductiv la această ştiinţă, vol. I, Bucureşti, 1877;
• Moţii şi Curcanii. 1785-1877, Bucureşti, 1878;
• Petre Ispirescu, Bucureşti, 1887;
• Scrieri literare şi istorice, vol. I-III, Bucureşti, 1887;
• Atheneul român şi clădirile antice cu dom circular, Bucureşti, 1888;
• Petrache Poenaru, Bucureşti, 1889;
• Le Trésor de Pétrosa. Historique, Description, Étude sur l’orfèvrerie antique, vol. I-III, Paris, 1889–1900;
• Opere complete, vol. I-IV, pref. de I. Chendi, E. Carcalechi, Bucureşti, 1906–1919;
• Traducerile din clasici (1847–1851), pref. de Em. C. Grigoraş, Bucureşti, 1930;
• Pseudo-kynegetikos, introducere şi note de Al. Busuioceanu, Craiova, 1932;
• Pseudo-cynegeticos, ed. îngrijită şi pref. de Şt. Bezdechi, Bucureşti, 1935;
• Opere alese, ed. îngrijită şi pref. de Al. Iordan, Bucureşti, 1937;
• Opere literare, ed. critică, introducere, note şi variante de Sc. Struţeanu, Bucureşti, 1938;
• Pseudo-cynegeticos, ed. îngrijită de I. Pillat, Bucureşti, 1941;
• Pseudo-cynegeticos, ed. îngrijită de J. Byck;
• Scrieri alese, ed. îngrijită şi pref. de Al. I. Ştefănescu, Bucureşti, 1949;
• Opere, vol. I-II, ed. îngrijită, cu glosar, bibliografia scriitorului şi studiu introductiv de T. Vianu, Bucureşti, 1955;
• Scene istorice. Câteva ore la Snagov. Pseudo-cynegeticos, antologie, text stabilit, note şi glosar de G. Pienescu, Bucureşti, 1961;
• Istoria arheologiei. Studiu introductiv la această ştiinţă, vol. I, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, glosar, indice şi ilustraţii de D. Tudor, Bucureşti, 1961;
• Pagini regăsite, ed. îngrijită de G. Şerban, Bucureşti, 1965;
• Opere, ed. critică publicată sub îngrijirea lui T. Vianu (de la vol. II, Al. Dima):
  • vol. I – Scrieri din anii 1848–1860, text critic şi variante de G. Pienescu, note de T. Vianu şi V. Cândea, Bucureşti, 1965;
  • vol. II – Scrieri din anii 1861–1870, text critic şi variante de Marta Anineanu, note de V. Cândea, Bucureşti, 1967;
  • vol. IV – Tezaurul de la Pietroasa, ed. îngrijită, introducere, comentarii şi note de M. Babeş, studii arheologice de R. Harhoiu şi Gh. Diaconu, Bucureşti, 1975;
  • vol. VIII – Corespondenţa 1847–1879, introducere de Al. Dima, text stabilit, note şi indici de Nadia Lovinescu, Filofteia Mihai, Rodica Bichiş, Bucureşti, 1979;
• Pseudo-cynegeticos. Scene istorice din cronicile româneşti. Câteva ore la Snagov. Articole, ed. critică de G. Pienescu, cuvânt înainte de C. Măciucă, Bucureşti, 1972;
• Scene istorice, antologie şi postfaţă de M. Tomuş, Bucureşti, 1973, 1978;
• Pseudo-cynegeticos, postfaţă şi bibliografie de L. Baconski, Bucureşti, 1974;
• Note de călătorie, ed., cuvânt înainte, tabel biobibliografic de C. Popescu, Bucureşti, 1981;
• Scene istorice, antologie şi cuvânt înainte de Ileana Manole, Bucureşti, 1984;
• Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, ed. de Filofteia Mihai şi Rodica Bichiş, Bucureşti, 1984;
• Scene istorice, Iaşi, 1989;
• Pseudo-cynegetikos, pref. de C. Măciucă, ed. de G. Pienescu, Bucureşti, 1990;
• Scrieri alese, ed. îngrijită şi note de Corina Popescu, pref. de M. Anghelescu, Bucureşti, 1995;
• Doamna Chiajna, povestiri, Craiova, 1995;
• Mihnea-Vodă cel Rău. Doamna Chiajna. Pseudo-cynegetikos, ed., postfaţă, tabel cronologic şi referinţe critice de T. Vârgolici, Bucureşti, 1997;
• Mituri şi legende, ed. de M. Roşca, Bucureşti, 1998;
• Doamna Chiajna, Bucureşti, 2001;
• Povestiri istorice, Bucureşti, 2002;
• Pseudo-cynegetikos, Bucureşti, 2003;
• Zece basme mitologice, Bucureşti, 2003.

   Traduceri:

• Erckman-Chatrian, Nea Frăţilă (L’Ami Fritz), în colab. cu (G. I.) Ionescu, Bucureşti, 1882;
• Traducerile lui Odobescu din clasici (1847–1851), Bucureşti, 1930 (trad. din Homer şi Vergiliu);
• Opere, vol. I, Bucureşti, 1965 (trad. din Homer, Hesiod, Horaţiu şi Béranger).

   Premii (Distincții):

• 1876 — pe 28 februarie i se conferă Medalia „Bene merenti”;
• 1877 — pe 15 septembrie i se acordă Premiul „Năsturel”, pentru lucrarea recent apărută, Istoria arheologiei;
• 1878 — pe 3 martie, împreună cu B. P. Hasdeu, V. A. Urechea şi Th. Aman, este investit cu Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer, iar pe 3 iulie i se decernează Ordinul rusesc „Sf. Stanislas”;
• 1883 — pentru întreaga activitate la legaţia din Paris, este distins cu gradul de comandor al Ordinului „Steaua României”.

   Referințe critice:

• M. Eminescu, în „Convorbiri literare”, nr. 1, 1875
• I. L. Caragiale, în „Gazeta poporului”, 16 și 17 nov. 1895
• N. Iorga, Istoria…, vol. III
• G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, 1909; Opere, vol. VIII, 1979
• Petru Iroaie, La centenarul Al. Odobescu (1834–1934), 1934
• Al. Dima, Al. Odobescu. Privire sintetică asupra operei şi personalităţii, 1935
• G. Călinescu, Istoria…
• T. Vianu, Arta…
• N. N. Condeescu, Al. Odobescu şi „Scenele” sale istorice, 1943
• Vl. Streinu, Clasicii noştri, 1943
• Perpessicius, Jurnal de lector, 1944
• Ş. Cioculescu, Vl. Streinu, T. Vianu, Istoria…
• S. Froda, Odobescu şi teatrul, 1957
• G. Călinescu, în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, nr. 3–4, 1958
• T. Vianu, Al. Odobescu, 1960
• Al. Philippide, Consideraţii confortabile, 1972
• Al. Săndulescu, Literatura epistolară, 1972
• D. Păcurariu, Clasicism şi romantism, 1973
• M. Gafiţa, Faţa ascunsă a lunii, 1974
• M. Zaciu, Lecturi şi zile, 1975
• Ioana Creţulescu, în „Viaţa Românească”, nr. 11, 1975
• N. Manolescu, în „România literară”, nr. 46, 1975
• M. Zamfir, în „Luceafărul”, nr. 46, 1975
• N. Manolescu, Introducere în opera lui Al. Odobescu, 1976
• Alexandru Odobescu, interpretat de…, 1976
• Gh. Ceauşescu, în „Revista de istorie şi teorie literară”, nr. 1, 1977
• Dorina Moscu, în „Amfiteatru”, nr. 12, 1977
• V. Goia, în „Steaua”, nr. 11, 1977
• C. Ştefan, Moartea lui Al. Odobescu, Enigme literare, 1977
• Ş. Cioculescu, în „România literară”, nr. 52, 1979
• Al. Dima, în „Manuscriptum”, nr. 2, 1979; idem, în „Steaua”, nr. 1, 1979
• M. Anghelescu, în „Transilvania”, nr. 3, 1980
• M. Bucur, în „Manuscriptum”, nr. 2, 1980
• Ş. Cioculescu, în „România literară”, nr. 1, 1980
• Al. Dobrescu, în „Convorbiri literare”, nr. 3, 1980
• M. Bucur, în „Manuscriptum”, nr. 2, 1981
• E. Papu, Motive literare româneşti, 1983
• Dim. Păcurariu, Scriitori şi direcţii literare, 1983
• Sultana Craia, Orizontul rustic în literatura română, 1985
• T. Vârgolici, Scriitorii clasici şi armata română, 1986
• M. Anghelescu, Lectura operei, 1986
• M. Anghelescu, G. Şerban, M. Deaconu, V. Sanda, N. Manolescu, în „România literară”, nr. 44, 1995
• M. Anghelescu, în „Luceafărul”, nr. 30; 38, 1995
• Fl. Faifăr, în „Teatrul, azi”, nr. 10–12, 1996
• T. Vârgolici, în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 675, 2003

   Surse bibliografice:

SCĂUNAȘ, Nicolae, Municipiul Călăraşi în literatură (Antologia personalităţilor şi textelor literare legate de municipiul Călăraşi), vol. II, [s.n.], [Călăraşi], [2005], pp. 12–13.

TUDOR, Constantin, Județul Călărași, Editura ”Pământul”, Călărași, 1995, pp. 137–138.

SASU, Aurel, Dicționar Biografic al Literaturii Române (DBLR), vol. II (M–Z), Editura Paralela 45, Pitești, 2006, pp. 244–246.

ŢARĂLUNGĂ, Ecaterina, Enciclopedia identității românești. Personalităţi, Editura Litera, București, 2011, pp. 564–565.

   Surse website:

• https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Odobescu
• https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/de-ce-s-a-sinucis-alexandru-odobescu (articol de Dorinel Tronaru)
• https://www.tititudorancea.org/z/biografie_alexandru_odobescu.htm

   Sursa foto:
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8a/George_Demetrescu_Mirea_-_Portretul_lui_Alexandru_Odobescu.jpg (portret de George Demetrescu Mirea)

[1] Locuitorii satului Călăreți erau foștii ostași ai batalionului de cavalerie comandat de tatăl scriitorului.