Alexandru I. Odobescu

ODOBESCU, Alexandru I. (născut la 23 iunie 1834, la București și decedat la 10 noiembrie 1895, la București)

Descriere: s-a născut în casele părinteşti de la Curtea-Veche, în Bucureşti, provenind dintr-o familie de boieri cu proprietăţi întinse în ţinutul Teleormanului, dar şi în Bărăgan; eraal doileafiu al colonelului Ioan  Odobescu – proprietar de moșie în Bărăgan și întemeietorul satului Călăreți[1], ce aparţine  de comuna Tămădău  Mare, județul Călărași, și al Ecaterinei (născută Caracaș) – de origine greacă, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș, cu preocupări de cultură. Pe moșia de la Călăreţi -Tamădău  a tatălui său Alexandru Odobescu își petrece  copilăria, adolescența și prima tinerețe. Impresiile din această perioadă sunt cristalizate în opera sa Pseudokinegheticos (iunie 1874).

Tânărul are privilegiul unei educaţii alese, la Bucureşti şi apoi la Paris, precum şi al unei situaţii sociale ce-l va plasa automat în atenţia unor înalte cercuri influente. Format la școala clasicismului francez și la aceea a antichității, om de gust și de știință, fondator al arheologiei în România și istoric, Alexandru Odobescu a scris o proză admirabilă în eleganță și puritate. A priceput, ca și ”Junimea”, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român așa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor. Și Odobescu se opusese fanteziilor etimologice ale Academiei și chiar reușise să publice un dicționar opus celui al lui Laurian și Massim.

Anii de studiu ai lui Odobescu, petrecuţi la Paris, sunt puternic marcaţi de contactele cu aripa avansată a emigraţiei.

Neprezentându-se la examenul de licenţă la Facultatea de Litere de la Sorbona, în drum spre ţară, se opreşte la Köln, apoi la Dresda, Praga, trece prin Pesta şi, pe Dunare, cu vaporul ajunge la Giurgiu, de unde se îndreaptă spre Bucureşti cu birja. Reîntors în patrie (1854), fără diplomă, duce o viaţă mondenă, şovăind în alegerea carierei. În 1858 (14 august) se căsătoreşte cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiică naturală a generalului (conte rus) Kisseleff şi al Ruxandrei Băleanu (din marea familie a prinţilor ruşi Bagration). Cuplul va avea o singură fiică, Ioana, care se va naşte pe 26 iulie 1865.

În anul 1866 face săpături arheologice la Pietroasa, judeţul Buzău, iar ăn anul următor, însoţit de fiica şi soţia sa, pleacă la Paris pentru a definitiva pavilionul românesc din cadrul Expoziţiei universale. Duce cu sine Tezaurul de la Pietroasa. În drum, trece prin Viena şi München.

Sub aparenţele unei existenţe poleite, cu împliniri în ordinea carierei şi a notorietăţii, Odobescu trăieşte, însă, în condiţii de jenă financiară, care-i dau un acut sentiment de insecuritate. Desele călătorii (Sankt Petersburg – 1868, Copenhaga – 1869, Grecia, Constantinopol, Elveţia – 1870) îi şubrezesc şi mai mult sănătatea, având repetate accese de gută.

Ultimii ani ai lui Alexandru Odobescu se scurg în activităţi variate, dar oarecum derizorii, lipsite de suportul încrederii în sine şi al voinţei de a crea: teroarea datoriilor şi impasul cauzat de o legătură nefericită îl împing, într-un moment de depresiune să se sinucidă. Romantic aşezat la şcoala clasicităţii, paşoptist cu conştiinţă critică, unit cu junimiştii în combaterea imposturii şi în cultul adevărului, Odobescu  e un remarcabil scriitor artist, care transformă erudiţia într-un colocviu agreabil şi dă valoare de stil oricărei propoziţii.

Studii: în a nul 1844, devine elev al Colegiului ”Sf. Sava” (avându-l institutor pe Barzotescu) din București, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmaşul lui Gheorghe Lazăr; aici are colegi pe Theodor Aman, viitor mare pictor, şi pe  Alexandru Sihleanu; după studiile urmate la ”Sf. Sava” (1844-1847, unde era înscris la Colegiul francez al lui Monty) din Bucureşti, este trimis, în noiembrie 1850, să studieze la Collège de France din Paris, unde are profesori pe  Alfred Dumesnil (pe perioada studiilor stă în gazdă la acesta), ginerele lui J. Michelet, şi pe Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene; în timpul studiilor de la Paris a aderat la Societatea Studenților Români; își ia bacalaureatul în litere (1853) și frecventează diverse cursuri ale Sorbonei, interesându-se mai ales de arheologie și antichitățile clasice; se înscrie la Facultatea de Litere din Paris, pe care n-o termină, neprezentându-se la examenul de licență.

Profesia/Ocupația: scriitor, arheolog şi om politic.

Activitatea profesională/Funcții: împreună cu alți studenți români de la Paris, la 14 februarie 1851 înființează ”Junimea Românească”, societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C. A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru). El ține în cercul acestora conferința Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907.

Tot în acea perioadă, Alexandru Odobescu (împreună cu Gheorghe Crețeanu și Dimitrie Florescu) face parte din comitetul de redacție al revistei ”Junimea română pentru științe, litere și arte”, care apărea la Paris.

În 1852, Odobescu studiază atât arheologia (făcând cunoștință cu câțiva promotori ai acesteia în Franța: François Guizot, Louis Vitet, Prosper Mérimée), cât și literatura greacă și latină (traduce treisprezece poezii ale lui Horaţiu, primul cânt al Iliadei lui Homer, primul cânt al Odiseei lui Homer şi primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu).

Alexandru Odobescu este unul din întemeietorii arheologiei în România. El este autorul unui tratat de istorie a arheologiei („Istoria arheologiei”) publicat în 1877.

La sfârșitul secolului al XIX-lea a publicat, în Franța, monumentala sa monografie arheologică dedicată tezaurului de la Pietroasa, care fusese descoperit în anul 1837: Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique.

În 1855 îşi începe cariera de funcţionar public. Este numit şef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de apel din Bucureşti şi funcţionar la Ministerul cultelor.

În 1857 este numit la Secretariatul de stat, şef al biroului francez, avându-l ca subordonat, printre alţii, şi pe Grigore Alexandrescu, iar în 1859, la 12 februarie, este numit procuror la secţia a II-a a Curţii de Apel şi în iunie trecând la secţia I-a.

La 25 mai 1860 este numit membru al Comisiei documentare, iar la 22 septembrie, din însărcinarea ministrului cultelor şi instrucţiunii publice, formează, împreună cu A.T. Laurian, I. Maiorescu, I. Brateanu, P. Cernatescu, Florian Aaron şi I. Eliade o Comisie de adunare a materialelor pentru formarea unei istorii naţionale.

Numit de către Al. Ioan Cuza în funcţia de director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice pentru departamentul Valahiei (1 februarie 1862), apoi ministru în cabinetul Kogălniceanu (31 iulie 1863), din care demisionează (12 octombrie 1863), nefiind de acord cu utilizarea veniturilor rezultate din secularizarea averilor mânăstireşti, numit prin decretul nr. 1649 semnat de domnitorul Al. Ioan Cuza, membru al Comitetului Arheologic din România (25 noiembrie 1864, alături de V. A. Urechia, Laurian şi Mavros), comisar al Principatelor Unite la Expoziţia universală din Paris (1865-1867), director al Teatrului Naţional (1874-1876), Odobescu desfăşoară în paralel o vie activitate ştiinţifică şi literară. Ea e încununată prin alegerea, la propunerea lui Al. Papiu Ilarian, ca membru al Societăţii Academice Române (10 septembrie 1870), apariţia capodoperei sale, Pseudokynegetikos (1874), şi chemarea la Universitateabucureşteană, din iniţiativa lui Titu Maiorescu, sprea ţine un curs liber de istoria arheologiei (publicatparţial în 1877). Va ţine şi alte prelegeri: 60 de prelegeri dintr-un discurs de preistorie  (17 octombrie-22 iunie 1878) şi tot atâtea prelegeri dintr-un curs de antichităţi orientale (1878-1879). La 23 mai 1879, îmreună cu membrii Societăţii Academice, Al. Odobescu ia parte la înfiinţarea ca instituţie de stat a Academiei Române.

În aprilie 1874, face parte, împreună cu D. A. Sturdza, M. Kogalniceanu, Th. Rosetti şi Ioan Slavici, din Comisia pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, iar pe 2 august 1874, împreună cu I. C. Massim, G Sion şi I. Caragiani este numit în Comisia pentru examinarea traducerilor din autorii elini.

În 1880 se stabileşte cu familia la Paris, în aşteptarea unui post în diplomaţie. I se oferă, în 1881, unul modest, prea modest în raport cu statutul social şi palmaresul său de până atunci, cel de secretar de legaţie (octombrie). Îl va ocupa totuşi, până la 1885, ca să poată lucra nestingherit la monografia asupra Tezaurului de la Pietroasa, pe care o considera drept opera sa de căpetenie.

În octombrie 1891 devine directorul Şcolii Normale Superioare, perioadă în care publică manuale şcolare, printre care şi unul de gramatică.

Colaborări la publicații: publică în paginile revistei ”România literară”, în 1855, poezia Oda României (ce apărea la Iaşi), iar în septembrie publică studiul Despre satira latina, o demonstraţie de erudiţie puţin obişnuită în presa noastră literară la acea oră; tot aici publică poezia Intoarcerea în ţară pe Dunare; în octombrie 1857 publică în revista ”Românul”, în foileton, nuvela istorică Mihnea-Vodă cel rău (1508-1510).

În martie 1860 începe publicarea nuvelei istorice Doamna Chiajna, în ”Revista Carpaţilor”, condusă de poetul G. Sion.

Redactează la Paris revista ”Junimea română pentru științe, litere și arte” (aprilie 1861), împreună cu D. Berindei, P. Iatropol, Gh. Creţeanu; aici publică articolul ”Muncitorul român“, remarcabil prin îndrăzneala ideilor şi prin compoziţia sa, care îi evidenţiază spiritul progresist, democratic; a publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cantecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu ţara, istoria şi datinile românilor; Răsunete ale Pindului în Carpaţi).

Opera: primul său eseu poate fi considerată scrierea Câteva ore la Snagov, publicată în ”Revista română” (1862), caracterizată mai târziu de Tudor Vianu ca „o călătorie arheologică”. A scris:Scene istorice din cronicele ŢăriiRomâneşti. Mihnea Vodă cel Rău (1508-1510),Bucureşti, 1857; Scene istorice din croniceleromâneşti. Mihnea Vodă cel Rău. Doamna Chiajna,Bucureşti, 1860; Pseudo-kynegetikos. Epistolăscrisă cu gând să fie Precuvântare la carteaManualul vânătorului, Bucureşti, 1874; Istoriaarcheologiei. Studiu introductiv la această ştiinţă, vol. I,Bucureşti, 1877; Moţii şi Curcanii. 1785-1877,Bucureşti, 1878; Petre Ispirescu, Bucureşti, 1887;Scrieri literare şi istorice, vol. I-III, Bucureşti, 1887;Atheneul român şi clădirile antice cu dom circular,Bucureşti, 1888; Petrache Poenaru, Bucureşti,1889; Le Trésor de Pétrosa. Historique,Description, Etude sur l’ orfevrerie antique, vol. I-III,Paris, 1889-1900; Opere complete, vol. I-IV, pref. de I.Chendi, E. Carcalechi, Bucureşti, 1906-1919;Traducerile din clasici (1847-1851), pref. de Em. C.Grigoraş, Bucureşti, 1930; Pseudo-kynegetikos,introducere şi note de Al. Busuioceanu, Craiova,1932; Pseudo-cynegeticos, ed. îngrijită şi pref. deŞt. Bezdechi, Bucureşti, 1935; Opere alese, ed.îngrijită şi pref. de Al. Iordan, Bucureşti, 1937;Opere literare, ed. critică, introducere, note şivariante de Sc. Struţeanu, Bucureşti, 1938; Pseudocynegeticos,ed. îngrijită de I. Pillat, Bucureşti,1941; Pseudo-cynegeticos, ed. îngrijită de J. Byck;Scrieri alese, ed. îngrijită şi pref. de Al. I.Ştefănescu, Bucureşti, 1949; Opere, vol. I-II, ed.îngrijită, cu glosar, bibliografia scriitorului şi studiuintroductiv de T. Vianu, Bucureşti, 1955; Sceneistorice. Câteva ore la Snagov. Pseudo-cynegeticos,antologie, text stabilit, note şi glosar de G. Pienescu,Bucureşti, 1961; Istoria archeologiei. Studiuintroductiv la această ştiinţă, vol. I, ediţie îngrijită,studiu introductiv, note, glosar, indice şi ilustraţii deD. Tudor, Bucureşti, 1961; Pagini regăsite, ed.îngrijită de G. Şerban, Bucureşti, 1965; Opere, ed.critică publicată sub îngrijirea lui T. Vianu (de lavol. II, Al. Dima), vol. I – Scrieri din anii 1848-1860,text critic şi variante de G. Pienescu, note de T.Vianu şi V. Cândea, Bucureşti, 1965; vol. II – Scrieri dinanii 1861-1870, text critic şi variante de MartaAnineanu, note de V. Cândea, Bucureşti, 1967; vol. IV –Tezaurul de la Pietroasa, ed. îngrijită, introducere,comentarii şi note de M. Babeş, studii arheologice de R. Harhoiu şi Gh. Diaconu, Bucureşti, 1975; vol. VIII– Corespondenţa 1847-1879, introducere de Al.Dima, text stabilit, note şi indici de NadiaLovinescu, Filofteia Mihai, Rodica Bichiş,Bucureşti, 1979; Pseudo-cynegeticos. Scene istoricedin cronicele româneşti. Câteva ore la Snagov.Articole, ed. critică de G. Pienescu, cuvânt înaintede C. Măciucă, Bucureşti, 1972; Scene istorice,antologie şi postfaţă de M. Tomuş, Bucureşti, 1973;Pseudo-cynegeticos, postfaţă şi bibliografie de L.Baconski, Bucureşti, 1974; Scene istorice, antologieşi postfaţă de M. Tomuş, Bucureşti, 1978; Note decălătorie, ed., cuvânt înainte, tabel biobibliograficde C. Popescu, Bucureşti, 1981; Scene istorice,antologie şi cuvânt înainte de Ileana Manole,Bucureşti, 1984; Alexandru Odobescu şicorespondenţii săi, ed. de Filofteia Mihai şi RodicaBichiş, Bucureşti, 1984; Scene istorice, Iaşi, 1989;Pseudo-cynegetikos, pref. de C. Măciucă, ed. de G.Pienescu, Bucureşti, 1990; Scrieri alese, ed.îngrijită şi note de Corina Popescu, pref. de M.Anghelescu, Bucureşti, 1995; Doamna Chiajna,povestiri, Craiova, 1995; Mihnea-Vodă cel Rău.Doamna Chiajna. Pseudo-cynegetikos, ed. postfaţă,tabel cronologic şi refereinţe critice de T. Vârgolici,Bucureşti, 1997; Mituri şi legende, ed. de M. Roşca,Bucureşti, 1998; Doamna Chiajna, Bucureşti, 2001;Povestiri istorice, Bucureşti, 2002;Pseudocynegetikos, Bucureşti, 2003; Zece basmemitologice, Bucureşti, 2003.

Traduceri: Erckman-Chatrian, Nea Frăţilă (L’Ami Fritz), în colab. cu (G.I.) Ionescu, Bucureşti, 1882; Traducerile luiOdobescu din clasici (1847-1851), Bucureşti, 1930(trad. din Homer şi Vergiliu); Opere, vol. I, Bucureşti,1965 (trad. din Homer, Hesiod, Horaţiu şi Beranger).

Premii (Distincții): 1876 — pe 28 februarie i se conferă Medalia ”Bene merenti”; 1877 — pe 15 septembrie i se acordă Premiul ”Năsturel”, pentru lucrarea recent apărută, Istoria arheologiei; 1878 — pe 3 martie, împreună cu B. P. Hasdeu, V. A. Urechea şi Th. Aman, este investit cu Ordinul ”Steaua României” în grad de ofiţer, iar pe 3 iulie i se decernează Ordinul rusesc ”Sf. Stanislas”; 1883 — pentru întreaga activitate la legaţia din Paris, este distins cu gradul de comandor al Ordinului ”Steaua Romaniei”.

Referințe critice: M. Eminescu, în ”Convorbiri literare”, nr. l, 1875; I. L. Caragiale, în ”Gazeta poporului”, 16 şi 17 nov. 1895; N. Iorga, Istoria, III; G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, 1909; G. Ibrăileanu, Opere, VIII, 1979; Petru Iroaie, La centenarul Al. Odobescu (1834-1934), 1934; Al. Dima, Al. Odobescu. Privire sintetică asupra operei şi personalităţii, 1935; G. Călinescu, Istoria…; T. Vianu, Arta; N. N. Condeescu, Al. Odobescu şi „Scenele“ sale istorice, 1943; Vl. Streinu, Clasicii noştri, 1943; Perpessicius, Jurnal de lector, 1944; Ş. Cioculescu, Vl. Streinu, T. Vianu, Istoria; S. Froda, Odobescu şi teatrul, 1957; G. Călinescu, în ”Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, nr. 3-4, 1958; T. Vianu, Al. Odobescu, 1960; Al. Philipide, Consideraţii confortabile, 1972; Al. Săndulescu, Literatura epistolară, 1972; D. Păcurariu, Clasicism şi romantism, 1973; M. Gafiţa, Faţa ascunsă a lunii, 1974; M. Zaciu, Lecturi şi zile, 1975; Ioana Creţulescu, în ”Viaţa Românească”, nr. 11, 1975; N. Manolescu, în ”România literară”, nr. 46, 1975; M. Zamfir, în ”Luceafărul”, nr. 46, 1975; N. Manolescu, Introducere în opera lui Al. Odobescu, 1976; Alexandru Odobescu, interpretat de, 1976; Gh. Ceauşescu, în ”Revista de istorie şi teorie literară”, nr. 1, 1977; Dorina Moscu, în ”Amfiteatru”, nr. 12, 1977; V. Goia, în ”Steaua”, nr. 11, 1977; C. Ştefan, Moartea lui Al. Odobescu, Enigme literare, 1977; Ş. Cioculescu, în ”România literară”, nr. 52, 1979; Al. Dima, în ”Manuscriptum”, nr. 2, 1979; idem, în ”Steaua”, nr. 1, 1979; M. Anghelescu, în ”Transilvania”, nr. 3, 1980; M. Bucur, în ”Manuscriptum”, nr. 2, 1980; Ş. Cioculescu, în ”România literară”, nr. 1, 1980; Al. Dobrescu, în ”Convorbiri literare”, nr. 3, 1980; M. Bucur, în ”Manuscriptum”, nr. 2, 1981; E. Papu, Motive literare româneşti, 1983; Dim. Păcurariu, Scriitori şi direcţii literare, 1983; Sultana Craia, Orizontul rustic în literatura română, 1985; T. Vârgolici, Scriitorii clasici şi armata română, 1986; M. Anghelescu, Lectura operei, 1986; M. Anghelescu, G. Şerban, M. Deaconu, V. Sanda, N. Manolescu, în ”România literară”, nr. 44, 1995; M. Anghelescu, în ”Luceafărul”, nr. 30; 38, 1995; Fl. Faifăr, în ”Teatrul, azi”, nr. 10-12, 1996; T. Vârgolici, în ”Adevărul literar şi artistic”, nr. 675, 2003.

Surse bibliografice:

SCĂUNAȘ, Nicolae, Municipiul Călăraşi în literatură (Antologia personalităţilor şi textelor literare legate de municipiul Călăraşi), vol. II,  [s.n.], [Călăraşi],  [2005], pp. 12-13.

TUDOR, Constantin, Județul Călărași, Editura ”Pământul”, Călărași, 1995, pp. 137-138.

SASU, Aurel, Dicționar Biografic al Literaturii Române (DBLR), vol. II (M-Z), Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, pp. 244-246.

ŢARĂLUNGĂ, Ecaterina, Enciclopedia identității românești. Personalităţi, Editura Litera, București, 2011, pp. 564-565.

Surse website:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Odobescu

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/de-ce-s-a-sinucis-alexandru-odobescu (articol de Dorinel Tronaru)

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_alexandru_odobescu.htm

Sursa foto: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8a/George_Demetrescu_Mirea_-_Portretul_lui_Alexandru_Odobescu.jpg (portret de George Demetrescu Mirea)


[1] Locuitorii satului Călăreţi erau foştii ostaşi ai batalionului de cavalerie comandat de tatăl scriitorului.